Totul a început într-o dimineață în care am citit un articol despre importanța autocunoașterii. Spunea: „să te iubești nu este egoism” și, pentru a avea o viață împlinită, trebuie să știi cine ești cu adevărat. Mi s-a părut o idee excelentă. Mai ales că trăiesc cu mine de atâția ani și ar fi fost cazul să facem cunoștință cum se cuvine.
Am început cu un test de personalitate. După douăzeci de minute și vreo șaizeci de întrebări, am aflat că sunt o persoană sensibilă, intuitivă, independentă, sociabilă, dar care se plictisește repede. M-am recunoscut imediat. Îmi place să fiu înconjurată de oameni, cu condiția să pot pleca oricând acasă.
Încântată de rezultat, am mai făcut un test. Acesta mi-a spus că sunt introvertită. Al treilea m-a declarat extrovertită. Al patrulea a rezolvat elegant contradicția: sunt ambivertă.
În sfârșit, un diagnostic care îmi permitea să fiu orice, în funcție de dispoziție!
Am continuat cercetările. Am descoperit că am un anumit stil de atașament, câteva mecanisme de apărare, niște credințe limitative și o serie de tipare comportamentale pe care le repet inconștient.
Până atunci crezusem că sunt pur și simplu eu. Se pare că eram un întreg departament de psihologie care funcționa fără organigramă.
să te iubești nu este egoism
Când fiecare reacție devine un subiect de analiză
Prima schimbare importantă a apărut când am început să-mi observ emoțiile.
Înainte, dacă mă enervam pentru că cineva întârzia la o întâlnire, mă uitam la ceas și mă enervam. Simplu.
Acum mă întreb ce anume a declanșat reacția, ce nevoie emoțională mi-a fost încălcată și dacă nu cumva întârzierea persoanei respective mi-a activat o rană din copilărie.
Până termin analiza, omul ajunge. Uneori chiar și la a doua întâlnire.
Am învățat și că fiecare emoție trebuie acceptată, înțeleasă și integrată. Așa că, într-o zi, când m-am supărat pentru că mi-am vărsat cafeaua pe bluză, am decis să nu mă mai critic. Mi-am observat furia. Am respirat. Am acceptat-o. Am încercat să înțeleg ce mesaj îmi transmite.
Mesajul era destul de simplu: să nu mai țin ceașca pe marginea mesei.
Dar eu eram deja pregătită să explorez relația dintre nevoia mea de control și frica de imprevizibil.
Recunosc, autocunoașterea îți poate ocupa o bună parte din zi. Mai ales dacă ai și alte activități, cum ar fi să trăiești.
să te iubești nu este egoism
Am descoperit că am credințe limitative. Multe.
La un moment dat, am aflat că unele dintre dificultățile mele ar putea avea legătură cu anumite convingeri formate în trecut.
Mi s-a părut interesant, așa că am început să le identific.
Am descoperit că uneori mă tem de eșec. Alteori, de succes. Câteodată mă îngrijorează părerea celorlalți, iar în anumite situații mă supără că oamenii își dau cu părerea fără să-i întrebe nimeni.
Am realizat că îmi doresc libertate, dar și stabilitate. Că vreau schimbări, dar prefer să știu dinainte ce se va întâmpla. Că îmi place spontaneitatea, cu condiția să fiu anunțată din timp.
Practic, aveam suficiente contradicții cât să organizez o dezbatere între mine și mine.
Am început să lucrez cu afirmații pozitive.
Dimineața, în fața oglinzii, îmi spuneam: „Sunt o persoană valoroasă, puternică și capabilă să realizeze tot ce își propune.”
Apoi mă uitam la lista cu lucrurile pe care mi le propusesem pentru ziua respectivă și simțeam nevoia unei a doua afirmații: „Am dreptul să mă răzgândesc.”
Aceasta din urmă mi s-a părut mult mai ușor de integrat.
să te iubești nu este egoism
Copilul interior avea și el câteva nemulțumiri
Următoarea etapă a fost întâlnirea cu propriul copil interior.
Am citit că în fiecare adult există o parte care păstrează emoții, nevoi și experiențe din copilărie. Conceptul mi s-a părut util, mai ales pentru înțelegerea unor reacții pe care nu reușeam să mi le explic.
Am început să-mi imaginez fetița care fusesem cândva. Am întrebat-o ce își dorește. Prima dată mi-am amintit cât de mult îmi plăcea să desenez. Apoi mi-au venit în minte jocurile, plimbările și înghețata.
Mi-am dat seama că, în timp ce eu căutam explicații complicate pentru fiecare emoție, copilul din mine probabil ar fi preferat să ieșim în parc.
Așa că am ieșit și am cumpărat o înghețată.
A fost una dintre cele mai plăcute ședințe de autocunoaștere pe care le-am avut.
N-am identificat nicio credință limitativă, n-am completat niciun chestionar și n-am descoperit vreun tipar comportamental.
În schimb, am aflat că încă îmi place înghețata.
O informație personală pe care o pot verifica oricând, fără ajutorul unui specialist.
să te iubești nu este egoism
Apoi am început să stabilesc limite
Un alt capitol important al dezvoltării personale este stabilirea limitelor sănătoase.
Am înțeles că trebuie să învăț să spun „nu”, să-mi respect nevoile și să încetez să mai încerc să mulțumesc pe toată lumea.
Teoretic, am progresat spectaculos.
Practic, prima persoană care m-a rugat să-i fac o favoare a primit următorul răspuns: „Sigur, cu mare drag!”
După care am petrecut două ore analizând de ce acceptasem. Am identificat nevoia de validare, teama de respingere și dificultatea de a gestiona disconfortul provocat de un refuz. La final eram foarte mulțumită de nivelul meu de conștientizare. Mai aveam doar de făcut favoarea promisă.
Totuși, într-o zi am reușit să spun „nu”.
Persoana respectivă a răspuns: „Bine, nicio problemă.”
Am rămas puțin dezamăgită. Mă pregătisem pentru o conversație dificilă, eventual pentru un conflict, și omul a acceptat pur și simplu.
Atâta pregătire emoțională pentru două secunde de dialog!
să te iubești nu este egoism
Problema cu versiunea mea cea mai bună
Pe măsură ce citeam tot mai mult despre dezvoltarea personală, am început să întâlnesc frecvent expresia „cea mai bună versiune a ta”.
Mi-a plăcut. Cine n-ar vrea să devină o versiune îmbunătățită a propriei persoane?
Am făcut o listă cu lucrurile pe care voiam să le schimb.
Să fiu mai organizată, dar mai spontană. Mai disciplinată, dar mai relaxată. Mai sociabilă, dar să-mi respect nevoia de singurătate. Să am mai multă răbdare, să-mi gestionez mai bine emoțiile, să-mi dezvolt creativitatea și să ies mai des din zona de confort.
După ce am terminat lista, am constatat că versiunea mea ideală avea un program foarte încărcat. Probabil că nici ea n-ar fi avut timp să se bucure de viață.
Și atunci mi-a venit o întrebare: „Dacă reușesc să devin cea mai bună versiune a mea, ce fac după aceea?”
Mă pensionez din dezvoltarea personală? Sau apare o actualizare, ca la telefon, și trebuie să instalez versiunea 2.0?
M-am gândit că ar fi destul de obositor să trăiesc permanent cu impresia că sunt un proiect neterminat. Mai ales că, spre deosebire de un apartament în renovare, eu trebuie să locuiesc în mine în tot acest timp.
să te iubești nu este egoism
Am ajuns să mă cunosc. Surpriza a venit după.
Într-o zi, după încă o sesiune de introspecție, am închis caietul în care îmi notasem observațiile. Aveam deja câteva pagini despre fricile mele, despre nevoile mele, despre felul în care reacționez în diferite situații și despre lucrurile pe care ar trebui să le schimb.
Știam de ce mă supăr, de ce amân anumite decizii, de ce mă atașez de oameni, de ce uneori îmi este greu să refuz și de ce îmi doresc lucruri care, la prima vedere, se contrazic.
Mă cunoșteam mult mai bine decât înainte. Și, culmea, tot mai aveam zile proaste.
Încă mă enervam uneori. Încă luam decizii neinspirate. Încă spuneam lucruri pe care ulterior le regretam. Încă aveam momente în care îmi doream să fiu lăsată în pace, urmate de momente în care mă întrebam de ce nu mă caută nimeni.
Pentru o clipă, m-am simțit tentată să mai cumpăr o carte. Apoi m-am oprit. Poate că problema era chiar așteptarea mea de a deveni, la un moment dat, o persoană care nu mai are nimic de rezolvat.
O persoană care reacționează mereu potrivit, comunică impecabil, ia decizii înțelepte și își gestionează emoțiile cu eleganța unui călugăr budist aflat în concediu.
Numai că eu sunt un om obișnuit.
Am calități pe care le apreciez și defecte cu care încă negociez. Unele lucruri le pot schimba, altele au nevoie de timp, iar câteva s-ar putea să rămână cu mine toată viața.
Și poate că este în regulă.
Autocunoașterea mi-a oferit explicații utile. M-a ajutat să înțeleg anumite reacții, să-mi observ obiceiurile și să fac alegeri mai potrivite pentru mine.
Dar am început să bănuiesc că scopul ei este să mă ajute să trăiesc mai bine, nu să-mi transform fiecare zi într-o ședință de evaluare a performanței personale.
Așa că am luat o decizie: O vreme, o să încetez să mă mai analizez la fiecare pas.
O să râd când mi se pare ceva amuzant, o să mă supăr când am motive, o să-mi schimb părerea când descopăr informații noi și o să-mi permit să am zile în care nu realizez nimic extraordinar.
Iar când voi face o greșeală, voi încerca să o îndrept, fără să caut imediat cele șapte răni emoționale care ar putea explica de ce am făcut-o.
În fond, am investit atâta timp ca să aflu cine sunt, încât ar fi păcat să nu petrec și puțin timp cu persoana pe care am descoperit-o.
Acum că mă cunosc mai bine, a venit vremea să învăț să mă suport.
Și, cine știe, poate într-o bună zi o să ajung chiar să-mi placă de mine.
Deocamdată, relația evoluează promițător.
Ieri am ieșit singură la cafea. Am avut o conversație foarte plăcută cu mine însămi. Mai puțin momentul în care am început să-mi analizez alegerea prăjiturii.
Dar lucrăm la asta.
să te iubești nu este egoism
